01. Plicuri colorate – pt. CRĂCIUN (C)


  1. Se printează tiparul (este realizat în formatul standard A5);
  2. Se decupează de-a lungul liniei tiparului;
  3. Lateralele mici se îndoaie înăuntru şi se lipesc – preferabil cu un lipici stick (baton) pt hârtie;
  4. Lateralul mare se îndoaie şi se lipeşte peste celelalte două – cele care au fost lipite anterior;
  5. Ultimul lateral se îndoaie pt a închide plicul.

Mult succes!

PLICA CRFACIUN - BRADUTI PLIC ACADELE CRACIUN PLIC BECULETE CRACIUN PLIC BRAD DE CRACIUN PLIC BRADUTI COLORATI PLIC BRADUTI DE CRACIUN 3 PLIC BROSCUTA CRACIUN PLIC CADOURI CRACIUN PLIC COPII SEARA DE CRACIUN PLIC CRACIUN TINKER BELL PLIC FULGI DE ZAPADA PLIC MICKEY MOUSE CRACIUN PLIC MOS CRACIUN 2 PLIC MOS CRACIUN PLIC OAMENI DE ZAPADA PLIC STELUTE CRACIUN

05. Alcătuieşte propoziţii


This slideshow requires JavaScript.

02. Alfabetul animalelor


This slideshow requires JavaScript.

03. Alfabet – contur punctat (A/N)


Vârsta:

  • 3 – 5 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea abilităţilor grafomotrice – antrenarea perioadei pregrafice (perioadă ce precede şi pregăteşte învăţarea şi dobândirea scrisului)
  2. dezvoltarea arcului oculo-motor (abilitatea de a focaliza şi de a urmări cu privirea oiecte/elemente din câmpul său vizual – urmărirea traseului)
  3. dezvoltarea coordonării mânăochi (abilitatea de a realiza activiăţi în care mâna este ghidată de ochi, implicând criterii de acurateţe, direcţie, orientare în spaţiu)
  4. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  5. consolidarea conceptului de număr ca succesiune

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea
  2. poziţia corpului la masă în timpul scrisului, poziţia mâinii şi gestul de apucare a instrumentului de scris, presiunea aplicată pe instrumentul de scris şi pe foaie
  3. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini
  4. răbdarea

02. Abilitati pregrafice II (A/N)


Vârstă:

  • 3 – 6 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea abilităţilor grafomotrice – antrenarea perioadei pregrafice (perioadă ce precede şi pregăteşte învăţarea şi dobândirea scrisului)
  2. dezvoltarea arcului oculo-motor (abilitatea de a focaliza şi de a urmări cu privirea obiecte/elemente din câmpul său vizual – urmărirea traseului)
  3. dezvoltarea coordonării mână – ochi (abilitatea de a realiza activiăţi în care mâna este ghidată de ochi, implicând criterii de acurateţe, direcţie, orientare în spaţiu)
  4. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  5. dezvoltarea abilităţilor de percepţie vizuală (procesarea vizuală a imaginii)
  6. înţelegerea noţiunilor de: linie dreaptă, linie orizontală, linie verticală, linie oblică, linie curbă, linie în zig-zag (linie frântă)

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea
  2. poziţia corpului la masă în timpul scrisului, poziţia mâinii şi gestul de apucare a instrumentului de scris, presiunea aplicată pe instrumentul de scris şi pe foaie
  3. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini

 

01. Abilitati pregrafice (C)


Vârstă:

  • 3 – 6 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea abilităţilor grafomotrice – antrenarea perioadei pregrafice (perioadă ce precede şi pregăteşte învăţarea şi dobândirea scrisului)
  2. dezvoltarea arcului oculo-motor (abilitatea de a focaliza şi de a urmări cu privirea obiecte/elemente din câmpul său vizual – urmărirea traseului)
  3. dezvoltarea coordonării mână – ochi (abilitatea de a realiza activiăţi în care mâna este ghidată de ochi, implicând criterii de acurateţe, direcţie, orientare în spaţiu)
  4. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  5. dezvoltarea abilităţilor de percepţie vizuală (procesarea vizuală a imaginii)
  6. înţelegerea noţiunilor de: linie dreaptă, linie orizontală, linie verticală, linie oblică, linie curbă, linie în zig-zag (linie frântă)

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea
  2. poziţia corpului la masă în timpul scrisului, poziţia mâinii şi gestul de apucare a instrumentului de scris, presiunea aplicată pe instrumentul de scris şi pe foaie
  3. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini

 

 

 

02. Contur cu foaie de calc (A/N)


Vârsta:

  • 3 – 6 ani

Obiective primare:

  • dezvoltarea abilităţilor grafomotrice – antrenarea perioadei pregrafice (perioadă ce precede şi pregăteşte învăţarea şi dobândirea scrisului)

  • dezvoltarea arcului oculo-motor (abilitatea de a focaliza şi de a urmări cu privirea oiecte/elemente din câmpul său vizual – urmărirea traseului)
  • dezvoltarea coordonării mânăochi (abilitatea de a realiza activiăţi în care mâna este ghidată de ochi, implicând criterii de acurateţe, direcţie, orientare în spaţiu)

  • dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)

Obiective secundare:

  • capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea

  • poziţia corpului la masă în timpul scrisului, poziţia mâinii şi gestul de apucare a instrumentului de scris, presiunea aplicată pe instrumentul de scris şi pe foaie

  • capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini

  • răbdarea

 

contur-foaie-de-calc-12 contur-foaie-de-calc-11 contur-foaie-de-calc-10 contur-foaie-de-calc-9 contur-foaie-de-calc-8 contur-foaie-de-calc-7 contur-foaie-de-calc-6 contur-foaie-de-calc-5 contur-foaie-de-calc-4 contur-foaie-de-calc-3 contur-foaie-de-calc-2 contur-foaie-de-calc-1

10. Recunoaşterea matricilor (A/N)


Vârsta:

  • 5 – 7 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea abilităţii de procesare a imaginilor (analiza contururilor, unghiurilor, proprietăţilor legate de formă, culoare, mărime)
  2. dezvoltarea memoriei de lucru (subtip al memoriei, responsabil cu reţinerea, pentru scurtă durată, a informaţiilor necesare pentru rezolvarea imediată a sarcinilor)
  3. dezvoltarea simţului de observaţie şi a abilităţii de comparare
  4. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  5. dezvoltarea unui comportament de căutare ordonat şi organizat
  6. înţelegerea noţiunii de rând şi „căutarea pe rând”

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină
  2. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini
  3. răbdarea

Abilităţi necesare:

  1. Cunoaşterea noţiunii de “identic” sau “la fel”
  2. Capacitatea de a asculta o instrucţiune

Exigenţe:

  • să urmărească fiecare element în parte, rând cu  rând, de la stânga la dreapta

Sugestii:

  • dacă are dificultăţi de a urmări pe rând, spuneţi-i să încercuiască imaginile la fel şi să le taie cu o linie dreaptă sau cu un X pe celelalte


Descarcă de aici:

 

This slideshow requires JavaScript.

04. Imitaţia grafică (C)


Vârsta:

5 – 7 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea abilităţilor grafomotrice – antrenarea perioadei pregrafice (perioadă ce precede şi pregăteşte învăţarea şi dobândirea scrisului)
  2. dezvoltarea arcului oculo-motor (abilitatea de a focaliza şi de a urmări cu privirea oiecte/elemente din câmpul său vizual – urmărirea traseului)
  3. dezvoltarea coordonării mânăochi (abilitatea de a realiza activiăţi în care mâna este ghidată de ochi, implicând criterii de acurateţe, direcţie, orientare în spaţiu)
  4. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  5. consolidarea conceptului de număr ca succesiune

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea
  2. poziţia corpului la masă în timpul scrisului, poziţia mâinii şi gestul de apucare a instrumentului de scris, presiunea aplicată pe instrumentul de scris şi pe foaie
  3. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini

This slideshow requires JavaScript.


07. Imagini lacunare (A/N)


Vârstă:

  • 4 – 6 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea percepţiei vizuale – capacitatea de discriminare
  2. dezvoltarea capacităţii de reprezentate mentală a imagininilor
  3. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  4. dezvoltarea simţului de observaţie şi a abilităţii de comparare
  5. dezvoltarea unui comportament de căutare ordonat şi organizat

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea
  2. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini

This slideshow requires JavaScript.

01. Decupare (A/N)


Vârsta:

  • 3 – 6 ani

Obiective primare:

  • atenţia cocentrata (stabilitate, durată)

  • arcul oculo-motor ( abilitatea de a focaliza şi de a urmări cu privirea oiecte/elemente din câmpul său vizual – urmărirea traseului)
  • coordonarea mânăochi (abilitatea de a realiza activiăţi în care mâna este ghidată de ochi, implicând criterii de acurateţe, direcţie, orientare în spaţiu)

  • dexteritatea manuală (capacitatea de a manipula obiectele cu măinile şi cu degetele, în activităţi precum scrisul de mână, decupat, lipit, cusut, etc)

Obiective secundare:

  • capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea

  • capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini

  • răbdarea

Descarcă de aici:

 

decupare-1 decupare-2 decupare-3 decupare-4 decupare-5 decupare-6 decupare-7

02. Colorat simetric (C)


Vârstă:

  • 3 – 6 ani

Obiective primare:

  1. dezvoltarea percepţiei vizuale
  2. dezvoltarea atenţiei concentrate (stabilitate, durată)
  3. dezvoltarea capacităţii de imitare, de “copiere”, de respectare a unui pattern (matrice)
  4. dezvoltarea simţului de observaţie şi a abilităţii de comparare
  5. dezvoltarea gândirii algoritmice (urmărirea patternului)

Obiective secundare:

  1. capacitatea de a se centra pe o sarcină, răbdarea
  2. capacitatea de a asculta o instrucţiune şi de a o îndeplini
  3. răbdarea

This slideshow requires JavaScript.

07. Pictograme – Fructe


01. Pictograme – Legume


08. Pictograme – Geografie


“A doua separare de mamă” – înţărcarea.


Ce este înţărcarea?

Termenul de înţărcare este unul cunoscut multora dintre noi. Cu toate acestea,  noi nu înţelegm cu toţii acelaşi lucru atunci când ne referim la el. Mulţi părinţi cred că înţărcarea coincide fie cu momentul extinderii dietei copilului, când el începe să fie hrănit şi cu alimente solide ori semisolide (în general, în jurul vărstei de 6 luni), nemaidepinzând în mod exclusiv de laptele matern, fie cu momentul în care laptele nu mai este alimentul său de bază. În realitate, din punct de vedere psihologic, înţărcarea echivalează cu încetarea alăptării la sân.

“Mituri” legate de înţărcare

În legătură cu acest aspect “circulă” în prezent mai multe “mituri” – idei, sfaturi sau informaţii oferite pe diferite site-uri ori publicaţii, postate cel mai adesea la rubricile de sănătate ori de frumuseţe, dar lipsite de un fundament psihologic consistent. Iată câteva dintre ele:

  1. nu contează în ce moment se face înţărcarea, totul rămâne la latitudinea mamei;
  2. este bine ca alăptarea la sân să dureze cât mai mult;
  3. nu contează dacă alăptarea la sân dureaza foarte puţin sau dacă mama hotărăşte să nu-şi alăpteze copilul la sân;
  4. alăptarea la sân se poate extinde (realizată la intervale mai rare) până la vârsta de 2 ani sau peste.

Adevărul este că … momentul în care se face înţărcarea chiar contează. În plus,  nu este bine ca ea să extindă excesiv, dar nici să se incheie foarte repede.  Este recomandat ca alăptarea să dureze până la vârsta de minim 9 luni şi să se încheie la vârsta de maxim 12 luni. Alăptarea la sân este deosebit de importantă pentru dezvoltarea emoţională ulterioară a copilului, dar la fel de importante ca procesul în sine sunt şi limitele între care trebuie ea să se extindă.

Ce se întâmplă dacă înţărcăm copilul prea devreme (până la 9 luni)?

Copilul înţărcat prea repede, “rupt” de corpul mamei prea devreme, se va simţi, cel mai adesea, abandonat şi trădat. Pentru el, suptul de la sânul mamei reprezintă momente de nespus confort şi desfătare, iar raţiunea despărţirii de ele este de neînţeles pentru copil. În timpul hrănirii copilului la sân, între el şi mamă se creează o conexiune indestructibilă, de o mare intensitate şi intimitate fizică şi emoţională. Această intimitate este dată, în principal, de două aspecte:

  • pe de o parte, de faptul că atunci când are loc alăptarea, copilul simte că mama este numai a lui şi că nu o împarte cu nimeni, atenţia ei fiind îndreptată exclusiv asupra sa – prilejul alăptării devenid şi o unealtă de control şi de putere asupra mamei, copilul condiţionându-şi şi dominându-şi mama prin acest ritual;
  • iar pe de altă parte pentru că este pentru prima oară când intră în contact cu zonele erogene, intime din punct de vedere fizic, ale altei persoane.

Momentul în care alăptarea la sân sistează, este unul încărcat de sentimente şi emoţii contradictorii din partea copilului faţă de mamă. El este în primul rând bulversat prin neînţelegerea motivaţiei acestei schimbări negândite şi neimaginate niciodată de către el. Primele impresii ale copilului sunt de abandon din partea mamei şi de pierderea a controlului şi “autorităţii” morale pe care el o avea până acum asupra ei. Toate acestea se asociază cu neliniştea, nesiguranţa, teama pierderii definitive a mamei.

Cu cât alăptarea este mai scurtă, comparativ cu acel interval minim recomandat (de 9 luni), cu atât efectele nedorite în planul dezvoltării sale emoţionale vor fi  mai intense. Dar, ceea ce ne preocupă cel mai mult, nu este neapărat perioada prezentă, situaţie asupra căreia ne consolăm, gândindu-ne că “oricum o să uite“. Ceea ce ne preocupă cel mai mult sunt efectele “cu boltă” (modificările cu efect întârziat), care vor împieta asupra dezvoltării sale emoţionale în anii care vor urma.

Copiii care au fost alăptaţi la sân pentru o perioadă foarte scurtă  şi care, cu alte cuvinte, “nu şi-au făcut norma”, vor avea tendinţa (foarte accentuată la unii dintre ei) de a “recupera” sau de a compensa într-un alt fel în anii următori. Ei vor fi astfel înclinaţi către “excesele orale”, având tendinţa de a “depăşi limita” şi de a face abuzuri legate de consum – tendinţa de a mânca foarte mult (în special dulciuri, dulcele fiind asociat, simbolic, cu nevoia de afecţiune), uneori până la a ajunge supra-ponderali, pentru că, de asemenea, ei au şi o capacitate mare de asimilare. Pe măsură ce vor creşte este foarte posibil ca “suma viciilor” lor să creasca, ei fiind parcă magnetic atraşi de tot ceea ce este destinat “consumului oral” – ei vor fi tenaţi şi dispuşi să testeze şi să încerce cât mai multe lucruri, în virututea unui principiu al plăcerii insaţiabil şi care se poate detensiona doar prin ingerare. Ca adolescenţi ori tineri adulţi vor fi atraşi şi seduşi de ţigară, pe care o vor savura cu deosebită voluptate, iar unii dintre ei vor fi seduşi chiar şi de euforia alcoolului sau, uneori, a substanţelor psihotrope (drogurile). Alţii vor cocheta îndeaproape cu savoarea diferitelor tipuri de alimente, devenind uneori gurmanzi cu un control foarte scăzut asupra hobbyului lor de a mânca.

Sunt însă, desigur, şi cazuri în care copilul va reuşi să compenseze “dorul de laptele matern” altfel decât prin consumul abuziv. De exemplu, unii dintre ei îşi vor dezvolta foarte bine logosul, având tendinţa de a vorbi foarte mult, putand devenind, ce-i drept, si persoane înclinate spre bârfă sau logoree. Alteori însă ne vor surprinde cu uşurinţa cu care jonglează cu cuvintele şi ideile, cu lejeritatea deosebită cu care se exprimă şi cu voluptatea cu care “sorb cuvintele”. Plăcerea pentru a comunica, pentru a compune (poezii, mici povestioare), pentru a citi şi a asculta reprezintă calea pe care aceşti copii au ales-o pentru a-şi satisface nevoia de “consum oral”. Se vor “hrăni” prin cuvinte şi vor găsi o plăcere deosebită în a “prelucra” cuvântul, spre desfătarea lor personală, dar şi a celorlalţi.

Ce se întâmplă dacă înţărcăm copilul prea târziu (de la 12 luni în sus)?

Pe de altă parte, cu cât alăptarea la sân durează mai mult (prea mult), cu atât va fi mai greu pentru noi să luăm decizia şi pentru copil să o accepte. Plus că, acei copii alăptaţi până la vărste mai mari (sunt şi cazuri de copii alăptaţi la san până la 2 – 3 ani sau mai mult!) dezvoltă o foarte accentuată dependenţă emoţională faţă de mamă. Ei ar putea deveni copii mofturoşi, care nu se vor mulţumi niciodată “cu mai puţin”, care vor avea impresia şi pretenţia că totul li se cuvine, la cea mai înaltă calitate şi în cantităţile dorite. Le va fi greu să accepte un refuz, să se limiteze la mai puţin şi vor pretinde atenţia mamei în permanenţă şi în exclusivitate. Şi, dincolo de aceste aspecte, nici ei nu sunt “feriţi” de riscul faţă de “viciile orale”.

De ce este important să existe o rutină zilnică a alimentaţiei bebeluşului?

În primul rând, rutina zilnică ajută la educarea comportamentului alimentar al copilului şi la înţelegerea succesiunii momentelor zilei prin perceperea succesiunii şi ritmicităţii activităţilor.

În al doilea rând, există şi o serie de beneficii psihologice. Copilul alăptat regulat, la ore fixe şi care nu suferă de foame este un copil liniştit şi securizat. În schimb, copilul care e hrănit haotic, la intervale aleatoare – este frustrat, anxios, neliniştit şi confuz. Imposibilitatea predicţiei lucrurilor care se vor întâmpla, lipsa totală de control asupra mediului şi lipsa răspunsurilor celorlalţi la solicitările sale, îl vor transforma într-un copil nesigur, care nu va şti cum să transmită şi cum să interpreteze semnalele şi mesajele.

Copilul care are nefasta şansă de a suferi de foame ori sete, în rânduri repetate – aceasta devenind de fapt rutina lui zilnică, poate ajunge în timp hulpav şi calic. Va tinde să consume mai mult decât are nevoie, nu dintr-o poftă ori foame insaţiabilă, ci din instinctul de a-şi “face rezerve”. Partea cea mai neplăcută şi nesănătoasă a acestui comportament constă în faptul că el tinde să se perpetueze în timp, chiar şi la vârste la care copilul a depăşit deja de mult stadiul alăptării. Va consuma orice în cantităţi oricât de mari, nu va da nimănui din porţia sa, eventual îşi va îsuşi şi porţia celuilalt, va cere încontinuu lucruri şi nu va refuza nimic. Nu va împărţi cu fraţii săi din dulciurile ori cadourile sale, în schimb va fi tentat de tot ceea ce au ceilalţi. Va consuma şi alimente care-i plac mai puţin, va mânca tot din farfurie, chiar dacă nu mai poate, nu va rata nici o “gustare” şi va accepta orice “supliment” la masă, chiar dacă este ghiftuit. Impresia şi percepţia celorlalţi asupra unui astfel de copil va fi cea unei persoane mai degrabă calice decât pofticioase.

Crescând, îşi va spori instincul de a acumula, de a strânge şi păstra lucruri de care, de fapt, nu are nevoie, va consuma în continuare mai mult decât este necesar, va primi orice dar va refuza sa dea. Va fi “strâns la pungă”, nu va împrumuta bani decât în situaţii exceptionale, dar nici sieşi nu-şi va rezerva sume de bani decente pentru satisfacerea nevoilor sau a poftelor. Va prefera să mănânce în continuare la ai săi, în scopul de a face economie. Îi va fi teamă să cheltuie bani şi îşi va refuza acele “mici excese” sau extravaganţe pe care, cei mai mulţi dintre noi ni le permitem din când în când pentru a ne gratifica singuri sau pentru a ne îndeplini unele pofte ori dorinţe.

Pe de altă parte, nici copilul care este “indopat” peste măsură, “intoxicat” cu atenţie ori mâncare nu va dezvolta conduite mai sănătoase. El fie nu va reuşi să înveţe limita şi va face abuzuri pentru că nu ştie când să se oprească, fie va avea probleme curente în a “digera”. Va digera cu greu atât alimente, putând ajunge să sufere în mod curent de afecţiuni ale aparatului digestiv, cât şi conduite, comportamente, reguli impuse din exterios – cu alte cuvinte, tot ceea ce vine din afară.

Copilul echilibrat şi armonios dezvoltat va fi cu siguranţă cel care este îngrijit într-o manieră cât mai naturală, neforţănd limitele (apropos de intervalul 9 – 12 luni), copilul căruia nu i se dă nici prea mult, dar nici prea puţin, copilul care dispune de îngrijirea, atenţia şi dragostea mamei şi a tatălui deopotrivă.

La final, pentru a face o mică sinteză, recapitulăm care sunt riscurile unei rutine nepotrivite şi care sunt criteriile de care este bine să ţinem cont:

Pe scurt:

  • copilul alăptat prea puţin timp la sân: insecurizat afectiv, cu teama de abandon, anxios, pofticios şi înclinat spre vicii orale;
  • copilul alăptat prea mult la sân: dependent de mamă, posesiv, mofturos, pretenţios, înclinat spre vicii orale;
  • copilul alăptat/hrănit haotic: frustrat, confuz, anxios, calic, zgârcit, înclinat de asemenea spre vicii orale;
  • copilul alăptat la sân în mod regulat, respectând rutina zilnică şi perioada optimă: calm, securizat afectiv, echilibrat emoţional, ponderat, având simţul măsurii şi neînclinat spre excese, darnic, altruist.

Prin urmare, ce este de făcut?

  • respectaţi, pe cât se poate intervalul 9 – 12 luni (evident că o abatere de o lună sau două de la pragurile recomandate nu este o tragedie, condiţia fiind ca abaterea să nu fie majora);
  • nu ignoraţi importanţa alăptării copilului la sân şi faceţi-o atât cât posibilităţile vă permit, dar nu o lungiţi prea mult;
  • încercaţi să realizaţi înţărcarea cât mai delicat şi subtil cu putinţă – puteţi începe prin a înlocui câte o masă pe zi, din totalul alăptărilor dintr-un interval de 24 de ore, cu biberonul; pe măsură ce copilul se obişnuieşte, continuaţi să mai înlocuiţi câte o alăptare, până când ajungeţi la una singură pe zi; ulterior sistaţi-o şi pe aceasta;
  • nu “îndopaţi” copilul, pe principiul de a-l “întrema” cât mai mult posibil, ci mulaţi-vă şi “calibraţi-vă” după nevoile sale – o să vă “spună” el de cât are nevoie;
  • nu neglijaţi nevoile sale de hrană şi atenţie (precum nici pe cele de igienă personală), nu permiteţi să fie fustrat din cauza lipsei hranei iar atunci când îi este foame hrăniţi-l până când se satură – nu vă fie teamă că-l “obişnuiţi prost”, e mai periculos pentru el să sufere de foame;
  • dacă toate aceste aspecte sunt avute în vedere şi respectate, nu are ce să nu “meargă” bine.


 Anne Tharesse

Anxietatatea de separare


1Ce este anxietatea de separare?

Pe scurt, prin anxietatea de separare ne referim la teama copilului de a rămâne singur, teama de abandonul din partea părinţilor sau de dispariţia acestora. Pentru mulţi părinţi este bulversant faptul că această teamă de abandon a copilului apare abea după câteva luni de la naştere. Adesea ei se tem de a nu se face vinovaţi de o conduită necorespunzătoare faţă de copil, se tem de a nu-i fi oferit acestuia îngrijirile şi atenţia de care el ar fi avut nevoie. Altfel cum se poate explica faptul că dintr-o dată, copilul devine anxios atunci când părintele pleacă şi nu mai este lângă el?

Când apare?

Anxietatea de separare începe să se manifeste, în medie, în jurul vârstei de 7 – 8 luni, copilul devenind agitat şi având chiar accese de plâns atunci când este lăsat singur de către părinţi sau atunci când este lăsat în compania altor persoane.

Este o etapă firească din dezvoltarea copilului meu?

Da. În mod normal toţi copiii ar trebui să treacă prin această etapă, anxietatea de separare reprezentând un “pilon” important în dezvoltarea eului său, încă incomplet conturat, a conştiinţei de sine şi de ceilalţi. Apariţia acestui “simptom pozitiv” în dezvoltarea sa denotă începerea ancorării în realitate şi debutul interesului copilului faţă de persoanele cu care se înconjoară. Începând din acest punct copilului nu-i mai este indiferentă identitatea persoanelor care-i oferă îngrijirile necesare, face diferenţa dintre părinţi şi apropiaţi, dintre apropiaţi şi străini. Este conştient de trecerea timpului, percepe intervalele de timp în care este lăsat singur şi cele în care are companie (dovada fiind faptul că, cu cât părinţii săi lipsesc mai mult, cu atât el devine mai agitat), percepe şi anticipează succesiunea evenimentelor – astfel încât, copilul obişnuit să fie “vizitat” de părinţi la anumite intervale, devine extrem de anxios atunci când aceştia nu mai apar.

Cât durează?

În mod obişnuit, aceste angoase ale copilului legate de “dispariţia” părinţilor se estompează după câteva luni (cam în jurul vârstei de 16 luni), după ce copilul a “testat” realitatea şi a dobândit conştiinţa şi încrederea în “întoarcerile” părinţilor. Pentru a nu prelungi în timp angoasele copilului, este bine ca în acest stadiu al dezvoltării sale să respectăm pe cât se poate rutina zilnică cu care l-am obişnuit până acum – să nu-l lăsăm singur intervale mai mari de timp, să nu-l privăm de prezenţa noastră mai mult decât este strict necesar, să petrecem cu el aceleaşi momente din zi ca şi mai înainte. Altfel, există riscul ca anxietatea copilului să se accentueze şi să se extindă mai mult decât era firesc ori necesar. În plus, copilul obişnuit să trăiască cu teama de abandon va dezvolta în timp foarte scurt ataşamentul anxios, devenind hipersensibili la plecările şi “dispariţiile” părinţilor din câmpul său vizual, astfel încît va încerca să îi acapereze cu totul şi nu îi va scăpa din ochi nici o secundă. Accesele de plând vor deveni din ce in ce mai intense, aproape de necontrolat şi vă va fi din ce în ce mai greu să plecaţi undeva fără el, fără copilul neconsolat de nici un alt adult în absenţa voastră, pentru că întreaga sa atenţie şi angoasă este îndreptată spre voi.

De ce abia acum?

De ce anxietatea de separare se dezvoltă şi apare abea după primele 7 – 9 luni din viaţa copilului nostru?

Din mai multe motive:

  • în primele luni de viaţă copiii nu fac foarte bine diferenţa între persoanele care îi îngrijesc şi care petrec timp cu ei; astfel ei sunt mulţumiti doar de faptul de a a fi îngrijiţi cum trebuie, de a fi hrăniţi şi alintaţi, de a li se asigura confortul şi de a nu fi singuri; tot în primele luni de viaţă copilul are o percepţie foarte slabă a timpului, astfel înct el nu este conştient de durata intervalelor în care este lăsat singur sau în care “persoanele preferate” lipsesc din universul său;
  • la început copilul nu are “preferinţe” faţă de persoanele care îl îngrijesc; dar, încet, încet el începe să-şi dezvolte ataşamentul faţă de cei care se ocupă cel mai mult de el şi cu cea mai mare dăruire, astfel încât în jurul vârstei de 7 – 8 luni el are dezvoltat şi consolidat ataşamentul faţă de mamă şi de tată;
  • tot cam în acest interval (în jurul lunilor a 5-a şi a 6-a, conform cu ultimele cercetări), copilul realizează un “salt” deosebit de important al dezvoltării sale cognitive: dobândeşte conştiinţa permanenţei obiectului şi a persoanei (persoanale sau obiectele care ies din câmpul sau vizual nu “dispar”, ci continuă să existe, într-un spaţiu inaccesibil vederii sale), chiar dacă în această etapă el are încă dificultăţi notabile de a-şi reptezenta mental obiectul “dispărut”;
  • în acest context copilul începe să “problematizeze” cauza plecării, “dispariţiei” intermitente a celorlalţi şi motivul pentru care părinţii (în special mama) nu-l însoţesc în toate activităţile pe care le desfăşoară şi în toate locurile în care se duce – “dilemă” tipică pentru eul narcisic şi egocentric al copilului;
  • toate aceste cauze care stau la baza declanşării fireşti a anxietăţii de separare sunt dublate de un alt eveniment major din viaţa copilului: “a doua separare de mamă”, sau mai concret spus – înţărcarea,  motiv al unei serioase stări de confuzie a copilului, însoţită de emoţii contradictorii, afecte negative, frustrare şi răzvrătire împotriva mamei – stări care accentuează teama copilului de abandon;
  • în baza diferenţierii dintre persoanele apropiate, importante pentru copil şi “outsideri”, se dezvoltă, tot în intervalul de 7 – 9 luni, teama de străini, cînd copilul refuză, uneori vehement, prin plâns şi opoziţionism, contactul cu persoanele necunoscute.

Să ne amintim:

  1. anxietatea de separare este o teamă firească, naturală şi normală, evolutivă, a copilului mic de a sta, chiar şi pentru intervale scurte, fără părinţii săi;
  2. ea se extinde, în mod normal, între lunile a 8-a şi a 16-a;
  3. anxietatea de separare este cauzată şi accentuată de alte “salturi evolutive” din dezvoltare sa:
  • dobândirea permanenţei obiectului (5 – 6 luni),
  • dezvoltarea ataşamentului faţă de părinţi (7 – 8 luni),
  • o mai bună percepre şi anticipare a trecerii timpului,
  • înţărcarea (9 – 12 luni, de preferat),
  • teama de străini.

Ce putem să facem?

  • să “vizităm” cît mai des copilul (este de preferat ca mai degrabă să mergem des la el, pentru intervale scurte de timp, decât s-l frustrăm prin absenţa noastră intervale lungi, pentru ca la final să petrecem mai mult timp împreună);
  • să încercăm, pe cât se poate, să ne asumăm noi îngrijirea copilului şi satisfacerea nevoilor sale de hrană, igienă, culcat – cu ocazia asta ne va vedea mai des iar promptitudinea noastră faţă de nevoile sale îl vor securiza;
  • măcar o dată pe zi să petrecem cu copilul un interval mai lung de timp – chiar daca ajungem acasă târziu, este important ca el să ne vadă şi să stea puţin în compania noastră şi altfel decât din nevoia de a i se satisface o necesitate fiziologică;
  • atunci când plecăm de acasă să nu-l lăsăm în grija unei persoane străine – ci, pe cât posibil, îngrijitorul său din această perioadă să fie cineva cunoscut din ‘nainte.

Anne Tharesse

Importanţa alăptării la sân


beautiful_children-1920x1200Alăptarea la sân este considerată, de către cei mai mulţi dintre noi, drept un fapt firesc şi natural – cu toate acestea, deşi cu toţii consimţim asupra importanţei lui de netăgăduit, am permis totuşi ca, atât în mentalul colectiv, cât şi într-o considerabilă parte a articolelor oferite de principalele site-uri ori publicaţii destinate mamei şi copilului, subiectul să cadă oarecum în derizoriu. Suntem preocupaţi (sau mai bine zis, preocupate?) de aspectul sânilor în timpul alăptării şi după încheierea ei, de varietatea produselor destinate sugarilor şi de cum se prepară piureurile de fructe pentru micul gurmand. Nimic în neregulă cu toate acestea.

Dar ştim oare care este semnificaţia psihologică a alăptării la sân pentru copiii noştrii, şi importanţa ei pentru dezvoltarea lor ulterioară?

Înainte de a se naşte, universul copilului este limitat la pântecele mamei. Chiar şi după ce se naşte, conexiunea copilului cu lumea este tot mama. Pierdut cu fericire în universul securizant al relaţiei cu mama, copilul este dispus, în primele zile (sau chiar săptămâni) de viaţă, a ignora lumea zgmotoasă şi trepidantă a celor mari, pentru a se cufunda în îmbrăţişarea moale şi caldă a mamei. Momentele de deplină fericire pentru el sunt cele în care toată atenţia ei este focalizată asupra lui – hrănitul (evident, alăptatul la sân), îmbăiatul, schimbatul scutecelor, mângâiatul, jucatul şi “conversaţiile” gângurite cu mama. Toate aceste tabieturi, precum şi relaţia foarte strânsă cu mama, vor infuenţa cu deosebită intensitate primul an din viaţa copilului. Acum ne aflăm (în intervalul de 0 – 1 an) în stadiul oral al dezvoltării sale psihosexuale, marcat, după cum spuneam, de relaţia cu mama şi de alăptarea la sân.

După cum am mai menţionat şi în alte paragrafe, copilul, în primele 9 – 12 luni de viaţă nu este perfect conştient de individualitatea sa corporală, de autonomia lui faţă de corpul mamei, proaspăt cucerită prin naştere. El nu e conştient de limitele corpului său în spaţiu, percepând-o pe mamă ca pe o extensie a propriului corp, cei doi trăind (în fantasma primară a copilului) într-o relaţie perfectă de fuziune simbiotică. Iar această fantasmă a copilului, absolut necesară pentru echilibrul său emoţional în acest prim interval al dezvoltării, este puternic alimentată de alăptarea la sân – copilul este în continuare “conectat” la corpul mamei, şi se hrăneşte prin intermediul ei (la fel ca în “prima” sa viaţă, din perioada intra-uterină).

Alăptarea la sân îi oferă copilului o serie de beneficii psihologice (dincolo de îndeplinirea necesităţilor fiziologice), precum:

  • securizare afectivă şi împlinirea nevoii de ataşament (se pare că majoritatea mamiferelor se nasc cu nevoia de ataşament afectiv);
  • oportunitatea de a “face cunoştiinţă cu mama” – de a se obişnui cu vocea ei, cu mirosul ei, cu dezmierdările şi cu prezenţa ei – fapt ce va duce, într-un viitor apropiat la recunoaşterea ei indiferent de context sau de numărul persoanelor care se vor afla în preajma copilului;
  • deţinerea unui sens al propriei existenţe, în această perioadă în care orice altceva în afară de mama (respectiv, de relaţia cu ea) pare a fi insignifiant şi nesatisfăcător, eventual chiar frustrant.

Copilul mic “măsoară” cuantumul iubirii materne în cuantumul îngrijirilor pe care mama i le oferă, astfel încât copilul percepe că este iubit  numai atunci când este hrănit, alintat, când i se asigură igiena şi confortul fizic, când i se vorbeşte şi i se oferă lucruri. Copilul alăptat la sân (în special pe partea stângă) sau strâns în braţe, lipit de piept în dreptul inimii, se va calma şi se va linişti, simţindu-se în siguranţa de îndată ce va auzi ritmicitatea bătăilor inimii mamei, cu care el s-a obişnuit atât de bine încă din perioada prenatală. Copilul hrănit (la sân) la intervale regulate, cu o igienă corporală impecabilă, care nu va fi în mod ostentativ sau frustrant lăsat să aştepte, care nu va suferi din cauza intervalelor lungi în care nu i se acordă atenţia  sau îngrijirle necesare, va fi un copil sănătos, armonios dezvoltat (fizic şi psihic) şi nu vă trăi cu teama sau cu frustrarea de a nu ştii cât va trebui să aştepte, de fiecare dată când va avea nevoie de îngrijiri ori de hrană.

În plus, copilul mic resimte o mare nevoie de contact şi atingere fizică, astfel încât, dacă el este îndepărtat de la o vârstă prea mică (înainte de împlinirea vârstei de 8 – 9 luni) de corpul mamei, atunci o va resimţi ca pe o respingere brutală, ca pe un abandon crud şi nemeritat. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că naşterea în sine reprezintă, pentru copil, o traumă – prima pe care o va cunoaşte. Prin urmare, el are nevoie de o perioadă mai lungă de timp ca să se acomodeze cu noua lume, lume în care liantul dintre sine şi restul va fi tot mama.

Copiii care au fost alăptaţi la sân în primul an de viaţă dau dovadă, în mai mare măsură decât ceilalţi  de o dezvoltare emoţională armonioasă şi de un echilibru afectiv, în general, constant. În schimb, la copiii la care alăptarea la sân a fost întreruptă brusc şi foarte devreme, posibilitatea unei dezvoltări emoţionale labile este mai mare, în virtutea unui sentiment al abandonului pe care l-au trăit cu atât de mult timp în urmă, încât acum le este imposibil să şi-l amintească. Dar el este acolo.

Aceşti copii pot ajunge să fie nesiguri pe ei, dar mai ales nesiguri pe afecţiunea care le este oferită, având nevoie, la intervale foarte scurte, de alte şi alte asigurări şi dovezi ale afecţiunii care li se poartă. Ulterior, ca adolescenţi şi ca adulţi, aceşti foşti copii “alungaţi” prematur din “grădina Edenului” vor fi nesiguri pe afecţiunea celorlalţi, nu vor ştii cum să interpreteze semnalele care vin din partea  lor  şi se vor aştepta mereu să fie părăsiţi ori lăsaţi pe un plan secund, în favoarea altor persoane (sau activităţi) despre care ei cred că primează în cercul de interese al celorlalţi. Unii dintre ei vor fi înclinaţi spre gelozie şi posesivitate, încercând să “acapareze” toată atenţia şi energia celor care sunt importanţi pentru ei; în mod fatidic pentru eul lor copil, în virutea profeţiei auto-împlinite, este posibil să ajungă a fi respinşi, uneori făţiş şi brutal, de cei pe care îi “sufocă” zi de zi cu nesiguranţele lor, cu temerile şi cu solicitările de reasigurare şi reconfirmare a afecţiunii.

Cel mai adesea, copilul care nu şi-a putut trăi fantasma relaţiei depline cu mama “in illo tempore” (“în acele vremi”), se va afla pe viitor într-o perpetuă căutare a universului pierdut, încercând  să-şi procure sau să-şi re-creeze acea relaţie nereuşită de “fuziune – simbioză” emoţională, cu alte persoane. Iniţial, în copilărie, va căuta această împlinire tot la părinţi. Dacă fie nu reuşeşte, fie este mereu nesatisfăcut, oricât de multe dovezi ale iubirii i-ar fi aduse, el va încerca (şi uneori va şi reuşi) să “seducă” alte persoane din cercul lor apropiat – persoane pe care le va “parentifica”, le va investi cu statutul şi coroana decăzută a imagoului matern originar. Acesta este însă începutul unor noi dezamăgiri, căci iubirea fuzională nu mai este posibilă niciodată dupa acea primă etapă a dezvoltării sale. În viaţa de cuplu se va angaja în relaţii parentificate, în care partenerul/partenera va substitui cumva acel imago matern în căutarea căruia se află deja de cine ştie cât timp… În relaţiile de cuplu va avea nevoie de dăruire necondiţionată, deplină, aproape până la contopirea totală. Lucrurile pot părea, la început, să urmeze făgaşul dorit, dar, la un moment dat, inevitabilul va lovi din nou …

În aceeaşi măsură aceşti copii vor fi predispuşi, pe măsură ce vor creşte, tuturor viciilor orale – cu alte cuvinte, viciilor de consum, sub toate formele lor – fumat, substanţe psihotrope, alcool, mâncat, jocuri de noroc, etc.


Psiholog Valentina Golumbeanu