01. Ludoterapia


Ludoterapia, sau “terapia prin joc” este o metodă interactivă folosită la scară largă în terapia cu copiii cu vârste între 3 şi 12 ani, de către pedo-psihologii din toată lumea, care au înţeles valoarea vindecătoare a jocului. Jocul este folosit în egală măsură pentru a evalua, diagnostica şi trata copilul care întâmpină probleme de adaptare sau de dezvoltare, jocul fiind o verigă extrem de importantă a dezvoltării sale şi, în multe dintre situaţii, singurul element comun dintre copil şi terapeut, singurul spaţiu în care cei doi pot păşi împreună în efortul comun de a descoperi sursele problemei si resursele vindecării.

Jocul este extrem de important în dezvoltarea copilului deoarece, în primul rând, ca orice dimensiune psihologică, el cunoaşte nişte etape ale dezvoltării concordante cu anumite nivele de vîrstă, motiv pentru care gradul său de elaborare poate fi un prim indicator psihodiagnostic. În al doilea rând, prin intermediul jocului copilul oglindeşte aspecte ale realităţii înconjurătoare, pe de o parte, precum şi aspecte ale realităţilor sale conflictuale, pe de altă parte. Astfel ne putem da seama, de exemplu, de “tratamentele” la care este supus copilul, întrucât copiii abuzaţi, agresaţi sau tracasaţi prezintă anumite particularităţi ale jopcului. De exemplu, copilul care îşi bate păpuşa este posibil să fie un copil care asistă în mod repetat (sau care este supus în mod repetat) la diferite tipuri de violenţe, cu grade variate de intensitate.

Copilul care redă în jocurile sale activităţi şi acţiuni specifice “celor mari”, jucând roluri (“de- a … profesoara, doctorul, mama, etc”) denotă faptul că este la curent cu felul în  care lumea aceasta “funcţionează”, înţelege că fiecare dintre noi are un rol şi copilului cu dezvoltare normală îi fac o deosebită plăcere aceste jocuri. Astfel el face dovada înţelegerii conceptelor, regulilor, standardelor şi cutumelor pe care începe să le asimileze, dar şi “exersează”  situaţii şi ipostaze prin care învaţă cum este “să fii mare”.

Uneori există situaţii în care este foarte greu să relaţionezi cu un copil, motiv pentru care tu, ca terapeut, trebuie să încerci să te faci folositor copilului, speculând hobby-urile şi perferinţele acestuia în materie de joc/jocuri.  Nu încerci să te impui ori să te remarci cu forţa, nu sancţionezi copilul, nu te arăţi supărat ori rănit. Te arăţi în schimb disponibil, te “pui la îndemâna lui” şi devii un “instrument” al lui de tatonare şi de cunoaştere. În acest fel, copilul te va accepta sau te va tolera în  măsura în care îi poti fi util. Vei descopri care sunt jocurile sau jucăriile preferate şi le vei plasa undeva în câmpul său vizual dar în nici un caz la-ndemâna sa, astfel încât el să fie obligat să te solicite, iar tu să fii bucuros că îl poţi ajuta. Încet, încet, pe măsură ce tu te vei transforma în “furnizorul” sau de “materiale”, dar şi de cunoştine, ajutându-l acolo unde nu ştie sau nu poate, sau oferindu-i soluţii mai bune ori mai interesante, copilul va începe să te includă în cercul său de interese şi în lumea magică a copilăriei sale.

Valenţele psihodiagnostice ale jocului.

Pe de o parte jocul este folosit ca instrument psihodiagnostic, prin intermediul căruia psihologul ia contact cu lumea interioară a copilului şi poate face primele aprecieri asupra  nivelului său de dezvoltare cognitivă, a abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială, a  eventualelor porniri agresive şi a stimulilor care declanşează reacţiile violente, precum şi asupra fricilor sau fobiilor copilului. Pentru a afla toate aceste lucruri folosim, desigur, o mare varietate de jocuri, căci jocul cunoaşte o paletă foarte largă de instrumente, reguli şi ambiente, dinamica lui fiind la fel de bogată şi de variabilă ca întrega viaţă şi dinamică psihică a copilului însuşi. Desigur, cu cât copilul este mai mic, cu atât jocul devine un instrument mai puternic în mâinile psihologului, dar aceasta nu înseamnă că el nu ne mai este de folos în lucrul cu copilul mai mare, deoarece există jocuri pentru toate vârstele şi pentru toate gusturile.

Primii paşi pe care îi facem în întâmpinarea copilului, atunci când el vine pentru prima oară la cabinet, au ca scop în sine stabilirea unui prim contact favorabil, securizant pentru copil, contact ce se va constitui în prima “cărămidă” pusă la baza unei relaţii terapeutice pozitive. În încercarea de a ne apropia de copil şi de a pătrunde în lumea lui secretă folosim abordări variate, de la intercţiunea dinamică şi bogată cu copilul, până la retragerea într-un con de umbră a evaluatorului, lăsând copilul să exploreze singur mediul şi să facă propriile alegeri. Într-o primă şedinţă cu copilul putem, de exemplu, fie să stabilim o listă cu activităţi şi să pregătim din timp materialele, care vor fi expuse privirii acestuia şi lăsate la îndemâna sa, cu scopul de a-i stârni curiozitatea, fie putem să nu pregătim nimic şi să lăsăm la latitudinea copilului alegerea unor activităţi pe care să le desfăşurăm împreună, dacă nu cumva doreşte să exploreze şi să se joace singur.

Din aceste prime aspecte, precum acceptarea activităţilor propuse sau respringerea lor, dorinţa de a întreprinde ceva în acest spaţiu nou şi de a se juca cu materialele disponibile sau, din contră, refuzul de a se integra în ambient şi respingerea a tot ceea ce i se oferă, precum şi din natura activităţilor, jocurilor şi jucăriilor alease, noi emitem deja primele ipoteze legate de personalitatea copilului, de potenţialele lui dificultăţi şi de natura lor, surprindem gravitatea perturbărilor comportamentale, măsura anxietăţilor copilului sau gradul de afectare cognitivă (intelectuală).

Despre copilul care acceptă cu uşurinţă prezenţa psihologului, care primeşte cu entuziasm activităţile propuse şi care se comportă firesc şi natural, vom ştii de la bun început că adaptarea nu este problema lui cea mai mare şi putem presupune că implementarea programului de intervenţie se va realiza cu uşurinţă, neîntîmpinând rezistenţe şi tensiuni accentuate din partea copilului.

Despre copilul care nu-şi exprimă niciodată nici un fel de preferinţă, care nu refuză nimic şi care nu cere nimic în schimb, copilul care nu ne face oferte de joc şi nu ne solicită niciodată nici un fel de schimbare în program, deducem că este un copil care, în mod paradoxal, are dificultăţi de adaptare – dificultăţi mascate sub aparenţa “cuminţeniei” şi greu de recunoscut pentru ochii ne-profesionistului. Dar noi ştim că, uneori, copiii cei mai cuminţi sunt tocmai copiii care au cele mai mari probleme, deoarece lipsa lor de curaj şi de iniţiativă, lipsa aproape totală de asertivitate şi “îngurgitarea” forţată sau auto-forţată a preferinţelor şi alegerilor celorlalţi se soldează cu acumularea, în timp şi în tăcere, a unui imens bulgăre incandescent de frustare şi mâhnire, care, la un moment dat, va “răbufni”. În aceeaşi măsură copilul cu “nu în braţe”, mereu opoziţionist, nemulţumit şi revoltat, copilul care “se pune mereu de-a curmezişul”, care răspunde obraznic şi încalcă toate regulile cunoscute, are în aceeaşi măsură probleme de adaptare sau/şi de înţelegere a contextului social şi a cutumelor lumii în care trăieşte.  Toate acestea se constituie în informaţiile preliminare pe care psihologul le poate surprinde într-o primă şedinţă “de joc” cu copilul – pacient.

Valenţele psihoterapeutice ale jocului.

Pe de altă parte, jocul este folosit şi ca instrument psihoterapeutic, prin intermediul căruia încercăm să-l învăţăm pe copil diverse lucruri, să-i explicăm aspecte ale vieţii de zi cu zi, să-i alungăm angoasele, să-i corectăm comportamentul, precum şi o serie de alte lucruri – toate acestea fără ca copilul să simtă că învaţă ceva. Cu alte cuvinte, ne bazăm pe învăţarea intuitivă, spontană şi incidentală (neintenţionată), ştiind că în virtutea acestei modalităţi de învăţare se asimiliează aproximativ 80% din toate cunoştiinţele pe care le dobândeşte un om pe parcursul întregii sale vieţi, cu un minimum de efort mental.

De exemplu, jocul poate fi folosit în cazul copiilor cu tulburări emoţionale sau de comportament, cu anxietate sau diferite tipuri de fobii, cu dificultăţi de adaptare şi integrare socială şi şcolară. Cum? Păi, în primul rând speculând latura proiectivă a jocului (prin care copilul transpune în personajele şi în activităţile de joc situaţii concrete din viaţa sa reală) ne punem la curent cu problemele cu care copilul se frâmântă, probleme pe care altfel probabil că nu ni le-ar destăinui (în orice caz, nu în totalitate), fie dintr-o oarecare teamă, fie din neconştientizarea exactă a dificultăţii sale, ori din imposibilitatea explicării faptelor.  Apoi, după ce ne-am lămurit asupra cadrului problemei, trecem la acţiune. Implicându-ne în jocul copilului, în scenariul său, influienţând cursul acţiunii, replicile sau reacţiile personajelor putem da un alt curs reprezentărilor sale interioare despre obstacolele cu care se confruntă, îi putem revela faptul că realitatea are mai multe faţete, că există şi soluţii, sau că există şi alte alternative decât cele pe care la lua el în considerare.

Oricum, primul efect obţinut constă în detensionarea datorată faptului de a ipostazia problema sau dificultatea pe care o întâmpină, de a “vorbi” cumva despre ea. Apoi, al doilea efect obţinut constă în modificarea reprezentărilor sale asupra problemei, în lărgirea câmpului de precepere a realităţii, în modificarea scenariului său care-l ţine captiv în mijlocul problemei care îl consumă. Al treilea efect constă în “dotarea” copilului cu o serie de instrumente şi mijloace de a face faţă provocărilor la care lumea reală îl supune, în virtutea descopririi resurselor sale interioare.

Jocul poate fi (şi este!) intens folosit şi cu copiii suferind de tulburări cu afectare intelctuală, precum întârzierea mentală, afecţiunile din spectrul austit şi altele. În aceste cazuri, utilizarea jocului diferă, desigur, dar este la fel de util. Tot ce îi învăţăm pe aceşti copii o facem aproape exclusiv folosind jocul şi joaca, deşi este vorba despre un joc mult mai structurat şi cu un “regulament” mai complex. Îi putem învăţa astfel concepte, strategii de acţiune, le putem modela şi modifoca comportamentul, reacţiile, atitudinile şi raportarea la oamenii şi evenimentele din jurul lor. În plus, în cazul acestor copii inclusiv evaluarea capacităţilor, abilităţilor şi nivelului lor de dezvoltare se face prin intermediul jocului, realizat sub forma unor serii de “probe” pe care copilul trebuie să le “treacă” pentru a fi recompensat şi pentru a primi “premiul cel mare”.

Utilizarea jocului şi a jucăriilor sub formă de unelte sau instrumente psihodioagnostice şi psihoterapeutice reprezintă o abordare eficientă, productivă şi realistă – deci, în ultimă instanţa, optarea pentru o terapie prin joc constituie o strategie pragmatică, în mâinile celui care recunoaşte valenţele vindecătoare ale jocului.

Anne Tharesse

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s