02. Ludoterapia si Art-terapia


Un partener de joaca mai mare …

… sau “Cine ii invata pe copii, jucandu-se?”

La polul opus terapiei ABA (referindu-ne strict la aspectele definitorii ale terapiei- adica acele trasaturi care o diferentiaza de alte terapii), se afla ludoterapia si artterapia. Ambele terapii “imbraca” actul terapeutic, si implicit al predarii unor abilitati, in forma jocului, avand drept dicton: “Ne jucam si invatam”. Cea mai placuta forma de invatare, chiar si pentru noi, adultii, este aceea in care simtim ca nu depunem nici un efort; atunci cand simtim ca este o joaca de copil. In acel moment, placerea de a face o activitate topeste dificultatile cu care ne confruntam pentru a o savarsi. Nu trebuie sa uitam ca principala si prima activitate a unui copil este aceea de a se juca, pentru ca atunci este momentul cand se pun bazele multor abilitati fundamentale, pe care se vor cladi cele academice, de mai tarziu. Copilul invata sa se miste urmarind cu manutele o minge sau incercand sa se deplaseze catre ea, pe piciorusule inca nesigure (copilul invata sa-si foloseasca corpul- motricitate grosiera); invata sa manipuleze cuburile incercand sa construiasca un turnulet (motricitate fina), invata sa picteze sau sa traseze la intamplare linii si sa coloreze (dobandeste controlul manual necesar mai tarziu pentru a putea tine instrumente de scris in mana), etc. Acestea sunt doar cateva exemple simple, pe care le vom detalia in momentul in care ne vom ocupa special de acest capitol interesant.

Datorita specificului acestor terapii, terapeutul este provocat in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca, daca in cazul terapiei ABA aveam de a face cu o metoda structurata, cu pasi exacti, aici intram in contact cu un taram, intr-adevar mult mai placut, al terapiei, dar si mai dificil.

Orice joc are valente terapeutice, in sine, dar nu orice activitate de joaca conduce la exploatarea valentelor terapeutice.

Un terapeut poate pica in doua capcane mari, in cazul de fata:

– fie se centreaza exclusiv pe captarea atentiei copilului (incercand din rasputeri sa faca jocul interesant, distractiv), uitand de obiectivele din spatele jocului;

– fie este mult prea constient de obiectivele jocului, rapindu-i din naturaletea si spontaneitatea caracteristice.

Ca in majoritatea situatiilor, calea de mijloc este cea mai potrivita, dar ea depinde de capacitatea intrinseca a terapeutului de a transmite bucuria sincera a jocului, pastrand pe backgroundul mintii sale scopurile pe care si le-a propus. Pentru ca este vorba despre joaca, copilul nu trebuie sa simta ca invata, nu in sensul clasic al cuvantului, dar pentru ca el se afla intr-o terapie, terapeutul trebuie sa se asigure ca isi poate urmari scopurile prin intermediul jocului. Pentru ca un copil sa nu simta- initial- ca invata, jucandu-se, terapeutul trebuie sa fie destul de spontan si de creativ incat sa transforme fiecare sarcina in ceva deosebit, care sa il antreneze pe copil. Trebuie sa stie sa se joace, la randul sau, sa inteleaga placerea jocului, si sa o faca fara sa fie artificial. In acel moment, terapeutul devine coleg de joaca, coechipier, partener cu copilul, pastrandu-si, insa, rolul de conducator al jocului. El este cel care pune regulile, si este destul de clar si ferm in transmiterea lor. Regulile sunt o parte foarte importanta a jocului, si aici majoritatea terapeutilor “se pierd”, pentru ca daca nu stiu cum sa explice regulile, oricat de simple ar fi, introducerea lor pe parcursul jocului este un act injust fata de copil, iar daca acest lucru se intampla de prea multe ori, copilul isi va pierde increderea in terapeut si va colabora din ce in ce mai putin cu acesta. Regulile clare si simple asigura un joc placut, coerent si securizant.

De asemenea, terapeutul trebuie sa dea dovada de multa creativitate– si asta nu doar in cazul acestor terapii. Trebuie sa aiba un minim talent artistic (in oricare dintre sferele sale: dans, arte plastice, teatru), pe care sa doreasca sa si-l sporeasca. Altfel, el nu va fi destul de ingenios incat sa vina in intampinarea nevoilor copilului, sa raspunda la provocarile sale.

Nu trebuie neaparat sa cauti cu disperare jocuri noi cu care sa-i atragi atentia copilului, ci pur si simplu trebuie sa faci ca jocurile vechi sa para noi, iar asta presupune o doza mare de creativitate si inclinatie catre astfel de inovatii. De cele mai multe ori, transformarea unui vechi joc intr-unul nou, schimband pe ici-pe colo cateva reguli sau introducand cateva elemente noi, este mai benefica in cazul lucrului cu copii cu dificultati mai grave, pentru ca ei au o foarte mare nevoie de siguranta, preferand ceea ce cunosc in detrimentul surprizelor. De asemenea, natura unor afectiuni, cum e down, limiteaza numarul de jocuri cu reguli noi, diferite, ce pot fi realizate, astfel incat repetarea jocurilor, fara ca acestea sa fie plictisitoare, este un lucru pe care orice terapeut trebuie sa fie capabil sa il faca.

Datorita faptului ca jocul poate acoperi prin natura si specificul sau toate ariile de dezvoltare, terapeutul trebuie sa fie familiarizat cu specificul ariilor de dezvoltare, sa cunoasca foarte exact punctele slabe si cele forte ale copilului, astfel incat sa dezvolte strategii de joaca eficiente, care sa corespunda nivelului si nevoilor copilului. Ludoterapia si artterapia presupun mai mult decat a face o colectie de jocuri si activitati artistice, din care sa extragi, precum magicianul iepurele din joben, jocul pentru terapie. Presupune adaptarea, schimbarea, combinarea si, foarte important, inventarea de jocuri si activitati potrivite copilului. Dar, cum orice lucru are un inceput, initial este necesar ca terapeutul sa dea dovada de curiozitate si disponibilitate pentru a cauta jocuri, pentru a se documenta si a lucra la abilitatile sale personale, astfel incat sa fie cat mai pregatit. Sa fie mereu la curent cu oferta de jocuri, fie din carti fie cele din comert, sa fie ingenios in a le combina, si, bineinteles, in a le prezenta copilului.

Un ultimul aspect important, si cu aceasta incheiem acest scurt capitol: terapeutul nu trebuie sa uite ca jocul este al copilului, chit ca este oferit ca o recompensa, chit ca este insusi actul terapeutic. Din acest motiv, este important sa fie capabil sa respecte jocul copilului, sa respecte nevoia lui de a obtine o anumita libertate, iar interventiile sa fie facute cu blandete, acolo unde este cazul. Terapeutul este un catalizator, un provocator, dirijeaza insa nu impune cu brutalitate, pentru ca in acest caz, nu mai avem de-a facut cu ludoterapie sau artterapie, ci cu altceva…(despre principiile terapeutice, exact, ati ghicit, vom discuta pe indelete intr-un alt articol).

In concluzie, din perspectiva acestor doua terapii, luate impreuna datorita filosofiei comune dupa care se ghideaza, terapeutul este creativ, talentat, spontan, clar in exprimare, ingenios, capabil sa pastreze un echilibru intre placerea jocului si urmarirea unui obiectiv psihologic.

Psiholog clinician Ana Irina Ionescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s