04. Terapeutul metodic.


sau “Cine lucreaza cu copiii?”

Parcurgand multe materiale referitoare la diferite sisteme terapeutice, participand la conferinte si chiar in cadrul cursurilor universitare, am observat ca se pune foarte mult accentul pe tehnicile si metodele terapeutice, iar capitolul legat de persoana terapeutului este lasat intr-un con de umbra, abordat doar la cerere si doar in treacat, prin cateva cuvinte. La modul cel mai general, se spune ca terapeutul trebuie sa iubeasca copiii, sa ii placa sa lucreze cu ei, si nu in ultimul rand, sa stie sa se joace cu acestia. Simplu, nu? Cine nu iubeste copiii, cui nu-i place compania lor si cine nu abia asteapta sa se joace? Dar lucrurile nu sunt deloc atat de simple, chiar daca s-a inradacinat ideea potrivit careia oricine, in urma unui curs de formare, poate ajunge sa lucreze cu copiii si chiar sa aiba rezultate. Sa nu uitam ca orice copil, intr-o prima faza a terapiei, va avea anumite rezultate pozitive, pentru ca orice terapie este mai buna decat nici un fel de terapie atunci cand ne confruntam cu cazuri dificile (autism infantil, down), dar, dupa un moment in care acea crestere brusca se stabilizeaza, apare diferenta intre o terapie condusa de o persoana care are aptitudini dincolo de tehnicile invatate, si o persoana care pur si simplu face anumite lucruri mecanic, pentru ca… asa a invatat.

Intervine, deci, diferenta dintre un terapeut cu personalitate si prezenta terapeutica si un terapeut care aplica o terapie.

Despre aceasta diferenta am dori sa discutam acum, si voi incepe “scolareste” sa prezint potretul terapeutului- din perspectiva personalitatii sale, nu a abilitatilor practice care pot fi insusite in urma unor cursuri-, asa cum se contureaza el din punctul de vedere al diferitelor abordari terapeutice. Sa luam, spre exemplu, terapia ABA, catre care se indreapta toti parintii care au in grija un copil autist, ce la randul lui are nevoie de ajutor. Pentru ca este o terapie ce presupune urmarea unor pasi exacti, cu reguli bine stabilite, si se bazeaza pe o rutina zilnica pana la insusire anumitor abilitati, terapeutul ABA in primul rand trebuie sa aiba o foarte mare toleranta la stres si rutina, pentru ca nu este deloc usor sa faci aceleasi lucruri in fiecare zi, observand fie ca copilul cu care lucrezi nu face nici un progres, fie ca progresele vin greu. Modalitatea prin care sunt gestionate comportamentele neadecvate (asa zis disruptive) fiind in primul rand pasiva (ignorarea pana la stingerea comportamentului) terapeutul trebuie sa dea dovada de mult calm, dar in acelasi timp si vigilenta, pentru a nu se transforma intr-o victima pe care copilul isi da seama ca o poate agresa. Sunt foarte des intalnite cazurile in care terapeutii sunt muscati, loviti, si odata ce aceste lucruri se intampla foarte des, copilul invata ca poate influenta starea terapeutului, deturnand cursul terapiei. Bineinteles, despre cauzele comportamentelor neadecvate vom discuta intr-un alt capitol, pentru ca ele sunt variate, acum prezentand doar una dintre ipoteze. In cazurile grave, terapeutul este nevoit sa constranga fizic copilul, ori pentru acest lucru, este necesara prezenta de spirit, nu numai “o mana de fier”. Precizez aceasta diferenta pentru ca deseori este confundata o atitudine ferma si verticala in fata copilului cu una dura si intransigenta. Capacitatea de a pastra o atitudine blanda dar ferma, in timp ce se pune o anumita presiune fizica asupra copilului (situatii in care trebuie invatat sa stea la masa- asezatul pe scaun, mainile pe masa-, sa asculte cu atentie o comanda- indreptatul capului in directia terapeutului, etc.) este un lucru care nu se preda literalmente in cursuri, ci se dobandeste sau se cultiva, in cazul in care personalitatea deja formata favorizeaza acest lucru. Din moment ce terapia ABA functioneaza in baza principilului recompensarii raspunsului corect, o resursa importanta a terapeutului care lucreaza cu copiii este aceea de a fi capabil, pe de o parte, sa sesizeze un raspuns corect, dat chiar si in conditii extra-terapeutice (adica in afara secventei de predare), si pe de alta parte, sa fie capabil sa traiasca sincer entuziasmul unui raspuns corect. Aceasta din urma abilitate izvoraste din dorinta reala a terapeutului de a obtine progrese, si apoi capacitatea acestuia de a reactiona spontan, cu sinceritate, in momentul in care copilul face dovada acestor progrese, oricat de mici (despre progresul in terapie vom discuta in curand, pentru ca este un capitol extrem de important). Asadar, daca ar fi sa exageram putin in ideea de a avea o imagine mai plastica, terapetulu ABA este un adevarat mim, capabil sa adopte cea mai plata si indiferenta expresie, pentru ca apoi sa radieze de bucurie. Iar aici, nu numai expresia faciala conteaza, ci extrem de mult tonul, timbrul si volumul vocii (stiu ca repet, dar si despre asta, in urmatoarele articole).

Sa recapitulam: calm, toleranta la stres si rutina, fermitate, o anumita doza de expresivitate. Ne uitam, citim, si parca nu ne vine sa credem ce solicitanta este aceasta terapie pentru un terapeut, nu-i asa?  Toleranta la stres si rutina, fermitatea sunt lucruri ce se dobandesc in timp- din experienta practica, directa-, odata ce terapeutul intra in contact cu mai multi copii, si este pus in situatii din ce in ce mai dificile, carora trebuie sa le faca fata. Sunt lucruri cu care… lucram noi insine o viata intreaga, pentru a putea da randament si a fi functionali la munca, scoala sau in familie. Calmul si expresivitatea tin in principal de structura nativa a persoanei; ele pot fi cel mult educate si cizelate, dar asta presupune o munca activa si sustinuta.

Diferentele au rolul de a completa.

Se pare ca, la finalul acestei prezentari, care e departe de a fi completa, avem doua tablouri usor diferite: pe de o parte, exista terapeutul meticulos, cu un psihic puternic, care indeplineste riguros anumiti pasi, pe care ii repeta pana cand se asigura ca lectia a fost insusita (executantul perfect sau “omul de stiinta”), iar pe de alta parte, avem terapeutul flexibil, creativ, spontan, exuberant (“colegul de joaca mai mare”). Care este liantul, sau mai bine zis, compozitia care face ca un tablou din doua cadre sa capete coerenta si sa se dezvaluie in unul singur? Inteligenta si motivatia. Inteligenta pentru ca ambele terapii necesita un grad crescut de adaptare si intelegere a principiilor psihologice din spatele sedintelor terapeutice (“Care este scopul?”, “Ce obiective psihologice vizez?”) si motivatia pentru ca ea este cea care sta la baza dorintei de perfectionare si evolutie. Chiar daca terapeutul nu este obisnuit sa urmeze o rutina, va invata sa o faca, pentru ca intelege importanta ei; chiar daca nu are abilitati artistice extraordinare, va depune efort ca sa le capete.

Acum, am putea presupune ca, daca alegem sa implementam terapia ABA, nu avem nevoie de celelalte calitati, care depind in mai mare masura de personalitatea noastra si implica o munca cu sine constanta. Ei bine, presupunem gresit, pentru ca fiecare forma de terapie are beneficiile ei, iar o abordare eclectica, adaptata la copil, este preferabila urmarii stereotipe a unei terapii standard. Orice terapia, in egala masura, isi are limitele ei, si deci, trebuie sa compensam aceste limite, umpland “golurile” cu ajutorul altor tehnici si metode terapeutice. La modul general, ABA pare restrictiva in comparatie cu libertatea pe care o ofera ludoterapia si artterapia, insa impreuna, in cadrul unui program terapeutic echilibrat, reusesc sa acopere ariile principale de dezvoltare, asigurand un proces terapeutic armonios.

De aceea conteaza foarte mult echipa terapeutica, in care coterapeutul sa suplineasca lipsurile terapeutului, si sa se poata succeada la conducerea actului terapeutic in functie de nevoile copilului. Astfel, cei doi terapeuti se pot completa reciproc, pot invata unul de altul atat cum sa faca fata situatiilor delicate, cat si cum sa isi completeze abilitatile terapeutice, isi pot oferi suport si sprijin psihologic, pot discuta pe marginea programului terapeutic si se pot sfatui cu privire la continutul lui, pot stimula afectiv si cognitiv mult mai bine un copil, pot rota rolurile de terapeut/coterapeut, astfel incat sa nu intervina plictiseala sau nerabdarea si mai ales sa favorizeze generalizarea anumitor abilitati insusite de catre copil, isi pot delega sarcini precise (mai ales in cazul in care se realizeaza monitorizarea progresului).

De fapt, in opinia noastra, cea mai importanta este echipa terapeutica, indiferent de nivelul terapeutului, pentru ca in aceasta profesie, nu exista un punct final, dincolo de care nu mai ai ce sa inveti. Diversitatea tablourilor clinice, a fiecarui caz in parte, ne obliga sa ne perfectionam mereu, si sa cautam sa ne imbunatatim atat metodele aplicate cat si pe noi, ca persoane.

Psiholog clinician Ana Irina Ionescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s