12. Copilul dificil şi greu educabil


Reeducarea unui copil ajuns într-un astfel de impas, într-o etapă a dezvoltării caracterizată prin crize de opoziţie, manifestări isterice şi/sau agresive, ostilitate şi ieşiri violente trebuie să se realizeze cu delicateţe şi diplomaţie, prin strategii bine gândite şi adaptate problemelor şi şanselor de recuperare ale copilului. Adesea părinţii unui astfel de copil se simt depăşiţi de situaţie, cu atât mai mult cu cât problemele cu care se confruntă depăşesc cadrul familiei.

Copilul dificil, irascibil, peste măsură de pretenţios şi mofturos, imperativ, cu toleranţă zero faţă de nesatisfacerea sau amânarea îndeplinirii dorinţelor, copilul nerezonabil şi insensibil faţă de limitele impuse de realitate sau de bunul simţ, indiferent şi deloc preocupat de nevoile şi dorinţelor celorlalţi este, pe bună dreptate un copil şi, mai târziu, un şcolar greu educabil. El este un „copil – problemă” pentru toată lumea, inclusiv pentru educatori şi profesori, care vor întimpina dificultăţi majore în încercarea de a impune norme de conduită şi de comportament, exigenţe greu de stabilit şi de impus  copilului extrem de reticent şi „impermeabil” în faţa oricărui tip de interdicţie ori sancţiune.

Un astfel de copil pare a avea o înclinaţie aproape naturală înspre încălcarea regulilor şi o fascinaţie magnetică faţa de orice obiect al interdicţiei. El este cu atît mai greu de stăpânit, cu cât şi aplicarea oricăror sancţiuni, pe care încălcarea regulilor o atrage „by default” (oarecum de la sine înţeles, prin însăşi natura noţinii de regulament) este aproape imposibilă. Crizele de opoziţie efervescente, „spumoase”, de un „chimism” scăpat de sub control îi vor intimida în scurt timp pe educatori şi pedagogi, care, puşi în dificultate de natura manifestărilor, necunoaşterea cauzei lor şi de teama degenerării într-o condiţie medicală alterată (teama de crize de epilepsie, căderi de calciu, înnec/sufocare din cauza acceselor de plâns) vor „abandona cauza” în mod abrupt, lăsând copilul „în legea lui” şi acordându-i astfel „şansa” de a-şi perpetua şi sofistica tulburarea de comportament.

CE PUTEM SĂ FACEM?

1. Toată munca noastră pentru „reabilitarea copilului problemă” pleacă de la înţelegerea cadrului problemei. Pe scurt, există câteva cauze principale care pot explica aceste tulburări de comportament:

a) fie copilul suferă de una dintre formele de întârziere sau tulburare în dezvoltare (precum cele din spectrul autist sau deficitul de atenţie cu hiperactivitate);

b) fie provine dintr-un mediu  măcinat de puternice tensiuni, chiar violenţe intra-familiale, la care este martor sau, uneori, chiar subiect al agresiunii;

c) fie copilul a înglobat de-a lungul timpului componente comportamentale de tip isteric, preluate prin imitare şi asimilare de la unul/unii dintre membrii familiei, comportamentele de care uzează fiind des „folosite” în familia din care provine, fapt pentru care copilul a înţeles că „aşa funcţionează lucrurile”,

d) fie, într-un ultim caz, este vorba despre carenţe educaţionale, întreţinute fie prin lipsa de preocupare faţă de educaţia copilului, fie prin lipsa de cunoştinţe în domeniu.

Oricare dintre variantele acestea s-ar dovedi a fi corectă în cazul copilului dvs, în urma evaluării psihologice şi/sau a unui diagnostic psihiatric, este de o importanţă covârşitorea înţelegerea şi acceptarea faptelor – acesta fiind cel mai important dintre toţi paşii pe care îi veţi avea de parcurs de acum încolo. De puterea dvs de a accepta şi a „vedea” realitatea depind şansele copilului dvs de a-şi amelioara şi optimiza performanţele şcolare şi sociale, de a fi acceptat şi dorit, de a se simţi bine în pielea lui şi de a fi fericit.

Acceptarea problemei porneşte, în primul rând, de la a „pleca urechea” din când în când  şi la ceea ce vă comunică educatorii, învăţătorii, profesorii – poate că într-adevăr, ei nu vă pot da „numele” problemei copilului dvs, şi nici „reţeta” potrivită, dar ei cu siguranţă vă pot semnala deficitele şi disfuncţiile; gândiţi-vă că, dintre noi toţi, ei sunt printre cei cu cea mai mare experienţă în interacţiunea, lucrul şi educaţia copiilor. Dacă avem suficientă încredere în ei astfel încât să le încredinţăm educaţia copiilor noştri şi integritatea lor fizică şi morală atâtea ore pe zi, pe săptămână, pe an (şi, în definitiv, atâţia ani la rând), dacă ne bucurăm şi avem încredre în ei când ni-i laudă, atunci să le acrodăm creditul pe care-l merită şi atunci când ne semnalează problemele. A nu-i asculta, a-i ignora este o nedreptate orientată în trei direcţii simultan:

  • către ei (care, în definitiv, nu deţin responsabilitatea de a face faţă problemelor asupra cărora, noi, ca părinţi, nu intervenim);
  • către copiii noştrii (cărora le anulăm sau le amânăm şansa unei educaţii şi unei evoluţii benefice);
  • şi, nu în ultimul rând, către noi.

2. Al doilea pas, după ce am depus efortul de a asculta şi de a lua în considerare aceste fapte, constă în a apela la persoane abilitate în a oferi răspunsuri întemeiate şi argumentate, în urma expertizelor medicale sau/şi psihologice. Prima persoană la care ne putem adresa este fie medicul de familie, fie pediatrul. Apoi, trimişi cel mai adesea de către acesta/aceştia, ajungem la psihiatru, pentru o eventuală diagnosticare clinică şi, apoi, în funcţie de diagnostic şi de posibilităţi, la un psiholog, pentru evaluare psihologică şi stabilirea unui plan de intervenţie personalizat, care va însoţi tratamentul medicamentos (dacă există unul).

Aici trebuie să acordăm atenţie unui aspect delicat – sunt situaţii când, în urma unei prime consultaţii, medicul vă asigură că nu este nimic în neregulă cu copilul dvs, sau, în orice caz, nimic deosebit, care să nu se rezolve cu nişte vitamine, cu nişte tonice ale sistemului nervos sau cu nişte calmante uşoare. În acest moment veţi avea de ales între două căi – fie ascultaţi sfatul medicului, fie solicitaţi examinări suplimentare, în cadrul altor specialităţi. În cazul în care ascultaţi sfatul medicului şi vă întoarceţi la viaţa dvs de zi cu zi, aveţi totuşi grijă să monitorizaţi cu atenţie evoluţia şi comportamentul copilului şi solicitaţi feed-backuri (informaţii despre copil) de la educatoare, învăţătoare precum şi de la ceilalţi copii. Dacă informaţiile culese nu sunt satisfăcătoare, nu vă „anesteziaţi” intuiţia (din dorinţa ca ei să se înşele), ci reluaţi investigaţiile din punctul în care le-aţi oprit.

3. Al treilea pas constă fie în a urma sfatul psihologului, fie, dacă nu sunteţi convins de cele aflate, în solicitarea unei a doua opinii. În orice caz, realitatea este că, atunci când ne confruntăm cu o astfel de problemă, un procent ridicat al şanselor de reuşită (în ceea ce priveşte stabilirea diagnosticului corect şi alegerea tratamentului optim) este alocat muncii personale de documentare în domeniu, de auto-impunerea unor „teme de cercetare” şi auto-informare. Şi, părinţi! – nu vă opriţi până nu obţineţi toate informaţiile de care aveţi nevoie! Căutaţi pe internet, consultaţi cărţi de specialitate, discutaţi atât cu specialişti cât şi cu alţi părinţi, astfel încât, atunci când veţi opta pentru o decizie sau alta, să o faceţi în cunoştiinţă de cauză. Un părinte cu adevărat de ajutor pentru copilul său este un părinte implicat şi informat!

4. Al patrulea şi ultimul pas constă în aplicarea deciziei pe care aţi luat-o – optarea pentru un anumit tip de tratament şi intervenţie. O dată ce v-aţi hotărât, nu mai ezitaţi, nu mai amânaţi – timpul copilului dvs este preţios, pentru că în acest moment al evoluţiei sale acesta este atuul său cel mai valoros – TIMPUL!

Anne Tharesse

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s