AFAZIA

Afazia


Afazia este o tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau înțelegerea limbajului vorbit sau scris în absența oricărei modificări senzoriale sau a unui deficit al aparatului fonator, rezultând în urma unor leziuni dobândite ale creierului. Elementul fundamental al unei afazii îl constituie tulburarea codificării lingvistice și nu a articulării sau perceperii verbale. Pacientul afazic nu mai este capabil să folosească limbajul ca simbol pentru obiecte sau pentru procesele gândirii. Există mai multe tipuri de afazie, în care diversele proprietăți ale limbajului pot fi mai mult sau mai puțin afectate. Disciplina medicală care se ocupă cu studiul afaziilor este denumită afaziologie.

Manifestările clinice ale afaziei, privind natura și intensitatea tulburărilor, diferă în funcție de anumiți factori biologici (cum ar fi  vârsta, preferința manuală), sau sociali (respectiv gradul de școlarizare, caracteristicile inerente ale limbii vorbite etc.).

Afazia este o tulburare a limbajului dobândită, adică survine la un individ care până atunci avea o vorbire normală, în acest fel se deosebește de tulburările ce apar în cursul dezvoltării unui copil, cum ar fi alalia, dislalia, dislexia, etc.

Despre o afazie la copii se poate vorbi doar în cazul când tulburarea a apărut după ce limbajul a atins dezvoltarea sa definitivă (în jur de cinci-șase ani). Tablourile clinice se deosebesc de cele ale adulților în funcție de stăpânirea scrisului și cititului în diversele etape ale școlarizării. În general se observă o reducere a vorbirii spontane, o sărăcire a vocabularului. La copiii de vârstă fragedă (până la patru-cinci ani), în cazul unei leziuni a creierului apar așa zise “tulburări afazice de dezvoltare” care, de regulă, sunt recuperabile, emisfera cerebrală integră putând prelua și dezvolta mai departe funcțiile limbajului. Hotărîtoare sunt natura, extensia și profunzimea leziunii cerebrale.

Diagnosticul unei afazii se stabilește în urma examenului limbajului vorbit și scris, care cuprinde: vorbirea spontană, vorbirea repetată, denumirea obiectelor și situațiilor, înțelegerea cuvintelor și frazelor, lectura, scrisul spontan sau dictat, completat de un examen neurologic amănunțit și de diverse metode de investigație neurologice.

Orice leziune a creierului care interesează zonele limbjului și legăturile dintre ele poate provoca tulburări ale vorbirii de tip afazic cu caracter permanent. Cauzele cele mai frecvente sunt:

  • Bolile cerebro-vasculare

  • Traumatisme cranio-cerebrale

  • Procese expansive intracraniene – tumori

  • Boli degenerative

  • Boli infecțioase – meningita

Dacă nu este vorba de o afecțiune progresivă (tumoră, boală degenerativă), tulburările afazice se pot ameliora în cursul evoluției, în funcție de gravitatea și extinderea leziunii. Această recuperare funcțională este datorată capacității creierului de a crea noi conexiuni interneuronale (plasticitatea cerebrală).

Un articol scris de Anne Tharesse.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s