Copilul cu dificultăți de învățare

Dificultățile de învățare ale copilului pot proveni dintr-o gama foarte variată de cauze, de la cele încadrate în categoria problemelor de dezvoltare cognitivă, până la cele din sfera tulburărilor emoționale. Chiar și așa, indiferent de cauză și oricât de diferite ar putea fi ele, dificultățile de învățare posedă o serie de caracteristici comune, dintre care voi enumera mai jos câteva.

I. Copilul are dificultăți de concentrare, definind astfel probleme din sfera atenției –  el nu poate asimila informația, deoarece îi este greu să urmărească șirul explicațiilor care îi sunt oferite. Inatenția sa poate fi evidentă pentru părinte sau profesor, ea fiind însoțită de:

  • a) fuga privirii;
  • b) agitație (copilul se “foiește” într-una);
  • c) fixarea cu privirea a anumitor puncte din câmpul său vizual (se uită pe fereastră, la obiecte, la alte persoane, etc.);
  • d) sau de alte activități (chiar și cele din categorii similare ticurilor, când copilul freacă permanent între degete un creion, stiloul, fermoarul, etc).

În alte situații, această inatenție poate scăpa, pentru o perioadă, adulților din preajma copilului. El poate fi, în general cuminte, se poate uita în ochii părintelui atunci când i se explică ceva, și, cu toate acestea, el poate să “să nu fie acolo” – aflându-se captiv, de fapt, într-o stare de reverie mascată. Un indiciu pentru această reverie mascată este privirea absolut fixă – când nu se remarcă niciun fel de mișcare a irisului, posibil nici măcar clipitul genelor. Intr-o astfel de situație, putem fi surprinși să constatăm că dacă, de exemplu, pocnim din degete, copilul trresare – ca și când abea atunci “s-ar fi trezit”. De fapt, chiar așa și este – un astfel de stimul sonor, precum un zgomot mai puternic, îl “rupe” din starea de reverie și îl reconecteaza la realitatea din care se retrăsese.

Atunci când copilul se decalibrează în acest mod de la realitatea înconjurătoate, putem observa ceva asemănător unui “gol de memorie” – el pare a nu-și mai aminti nimic din ceea ce i s-a povestit și explicat. Și, de fapt, nu este doar o “părere”, ori o impresie. Este un fapt. Copilul s-a centrat atât de mult pe sine, pe reaitatea sa interioară, încât ochii și urechile sale nu au mai înregistrat nimic din ceea ce s-a întâmplat în jurul său. O astfel de manifestare subscrie, în general tulburărilor din sfera atenței.

În astfel de cazuri, conștientizarea existenței unei probleme se face prin intermediul constatărilor pe care le fac adultii asupra copilului – deși i s-a explicat ceva anume, poate chiar de multe ori, el tot nu știe să facă, sau nu poate să reproducă informația. În realitate, mai corect ar fi să spunem nu că nu știe, ci că nu își amintește.

Tulburările de atenție sunt destul de frecvente și ele se pot datora:

  1. unor condiții biologice, copilul născându-se cu o disfuncție neurologică (fie în forma strictă a ADHD, condiție care se poate proba prin RMN și se depistează prin constatarea unei dezvoltări atipice, mai lente a creierului, fie datorată unor leziuni cerebrale pe care copilul le suferă în timpul sarcinii sau în timpul nașterii, unele dintre posibilele sechele concretinzându-se sub forma simptomelor tipice de ADHD – vezi art. Deficitul de atenție și Functia executiva si procesele senzoriale in ADHD)
  2. unei dezvoltări necorespunzătoare a copilului, provenit din familii violente, sau din medii labile emoționale, insecurizante emoțional (si/sau fizic), în urma cărora copilul dezvoltă tulburări emoționale (fie luând forma, mai degrabă a apatiei și dezinteresului față de ceea ce este în jurul său, fie, mai degrabă, sub forma irascibilității, nervozității, violenței, etc); copilul cu astfel de tulburări emoționale poate dezvolta rapid, chiar de la vârste mici, simptome inclusiv ale deficitului de atenție;
  3. unei insuficiente stimulări: carențele educaționale – ca orice altceva, și atenția (care înglobeaza și răbdarea) se învață; copilul care nu a fost obișnuit să efectueze diverse sarcini, care nu a avut niciodată un program regulat (de activitate / mâncat / odihnă), care nu a fost obișnuit să-și aștepte rândul, sau să efectueze diferite lucruri într-o ordine anume, copilului căruia nu i s-a vorbit și nu i s-au explicat lucruri, care nu a fost obișnuit să asculte – acel copil prezintă riscuri foarte mari de a dezvolta tulburări ale funcției atenției.

II. Copilul are dificultăți de înțelegere a limbajului – obstacolele întâmpinate în această arie se depistează înaintea școlarizării copilului, iar, în medie, vârsta la care părinții încep să se îngrijoreze este undeva în jurul anilor 3 – 4 de viață ai copilului. În esență, vârsta de 3 ani este importantă, copilul trebuind să aibă un limbaj destul de articulat, putând formula propozitții simple, scurte, care să conțină un substantiv, un verb, un adjectiv, toate folosite cu sens, chiar dacă nu bine articulate. Pot face și construcții mai lungi, în care să folosească 2 verbe (Plouă și nu vreau afară, Câinele este rău și mușcă, etc), începe să folosească pronumele eu, mie, al meu, cere lucruri pe care le vrea, poate repeta după adult cuvine sau propozitii pe înțelesul său, etc. Copiii care la această vîrsta au încă un limbaj rudimentar, fragmentat, folosind cuvinte singure (cate un singur cuvant pentru a cere ceva – ceai!), chiar dacă părinții s-au străduit să-l învețe cum să ceară, atrag în mod indubitabil atenția.

În funcție de gravitatea problemei care stă la bază, aceasta poate fi o dificultate/întârziere aparentă, copilul recuperând în anul următor întârzierea. Dar, în general, problema trebuie tratată cu atenție și, din păcate, în multe cazuri, suspiciunile părinților se dovedesc întemeiate.

Copilul care într-adevăr prezintă întârziere în apariția și dezvoltarea limbajului, va avea, în mod clar, și dificultăți de învățare., datorată precarității informațiilor asimilate. Cauzele întârzierilor în dezvoltarea limbajului pot fi și ele exgtrem de variate – de la diferite forme de întârziere mentală, până la tulburări de atenție sau de spectru autist. Terapia unui astfel de copil trebuie să înceapă cât mai devreme posibil. Pe măsiră ce copilul evoluează, întârzierea mentală secundară (evident, apare o formă de întârziere mentală, datorată slabelor achizitii și, concomitent slabelor abilități de comunicare/socializare, îndeplinire de sarcini, etc) se remite – aceasta mai ales în cazul în care copilul nu suferă de un sindrom sever.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s